Lumea se făcuse o barcă
cu miriade de supape și fiecare
era o inimă de om.

Atunci s-a tras perdeaua cerului,
și o Suflare a risipit de pe lucruri umbrele.
De lângă tronul Hetimasiei

un pieptene de foc despletea
tăișurile Cuvântului,
aurind rotunjimile cântului.

Înăuntru slava Împăratului,
înăuntru bucuria Ospățului,
strălucirea veșmintelor, mireasma Chipului.

Simțurile ca niște limbi de clopot
în felurime și noutate perpetuă
răsunau la atingerea luminii.

Doar rana refuzului crescut
în propria crustă, sufocată gemea
la nesfârșit, ca o flacără-n vid...

Vinul se varsă-n tării,
două izvoare îi poartă sclipirea
în cupa tăcerii.