în realitate am cearcăne
nu deschid ușa până la perete
decât atunci când știu
că vine tata sau alt om bun
așa cu mâinile deschise
fără niciun fir perfid în privire

în altă realitate îți scriu
am o logică precisă pot să desfac
și să refac silogisme
dar nu folosește nimănui
dacă atunci când închid ușa
rămân aici doar cu mine
și o fereastră cuminte lângă o alta
pe același perete strâmb

nimic în realitatea mea
nu atinge marginea dorinței
am pielea fină
asta recunoaște orice privitor
și de aceea mă simt
ca o seară pierdută prin iarbă
dintr-o mie altele păstrate în tine

când îți vorbesc desenez adevăruri
întâi cu ochii
dacă nu le vezi îi închid
desfac palmele
îți arăt simplitatea liniilor
și îți spun
nimic altceva nu mai este aici
nici măcar nevoia de claritate

nimic nu mă eliberează
din această realitate intactă
în care stau cu picioarele strânse
și pun sentimentele în ordine
așa cum aliniez oamenii
după felul cum spun cuvintele
sau îmi ascund primele pierderi