Cum te-aș mai cuprinde, frământată ca o pâine furchițată-n roșii,
Ce te-aș răsuci să-ți crească fruntea adâncită greu în palma mea,
Să-ți sorb vâscul încleiat, cu setea care putrezește chiparoșii,
Să-ți cuprind, zbâtându-se în mine, pruncii nenăscuți de beizadea,

Cum te-aș mai urca pe catalige lăpturii de vălătuci de rouă,
Printre aleleiuri și sudalme să mă-nveți ce nuri mai vrei să-ți ar,
Ce te-aș mai înfierbânta de-a lungul și de-a latul coapsei frântă-n două,
Să îți simt cutremurul din vintre și caninul șui pe policar,

Cum te-aș mai iubi din nou, într-una, cum ți-aș smulge zâmbete bețive,
Cum te-aș arunca din nou spre stele - să nu uiți că zbori cu mine lest,
Ce-aș mai plânge lacom lângă pântec aranjându-ți țâțele sub stive
De săruturi aspre, să-ți iau suflul și să-mi dai la nebunie rest

Și ce te-aș mai colinda, femeie, cu trei boi la jug bătut în foc,
De mi-ai smulge doliul de pe tâmple și mi-ai pune sufletul la loc.