Un lustragiu grăbea s-ajungă-n piața mare
Venea se auzea din plânsul lumii
I se tocea sub ochi lumina ce-adusă de spinare
se rezema din când în când de cornul lunii

Ploua
Era o ploaie despre care nimeni nu băga de seamă
Dar el știa că după apă și noroi
Va duce-acasă-n timpul vieții sale dinspre mamă
Puțină pâine ceva mărunt ori lucruri noi

Venise de departe la oraș mașini de lux femei ușoare
Pe lângă perii cremă și cârpe de manta
Avea în punga lui de plastic doar caiete vreo două trei dosare
Și umbra unui sfânt pe care-l căuta

Dar lumea nu îl ia în seamă pantofii ei ai lumii-s lăcuiți
Degeaba strigă încălțatului de strigăt și lui și lor Veniți!
Numai o doamnă îmbrăcată-n negru piciorul și-l așează
pe scăunelul rupt și el din trupul unui lemn de Bobotează

Sub voalul mătăsos ochii femeii-aprind pe rând scântei
Dar lustragiul cu viața lui dă un ocol pantofului cel stâng
În mintea lui de călător prin lumea lumilor holtei
Nu mai e loc de alte depărtări ale distanțelor ce plâng

Și-și vede mai departe de treaba lui de lustragiu
Nu îndrăznește să-și ridice privirea spre-naltul său
Se prăbușește însă dintr-odată din el în omul viu
Pantofii pe care-i lustruia erau ai lui Isus cu chipul tău

Un lustragiu grăbea s-ajungă-n piața mare
Venea se auzea din plânsul lumii
I se tocea sub ochi lumina ce-adusă de spinare
se rezema din când în când de crucea Lumii