Cu toamna aș sta la taclale
și tandru aș strânge-o la piept,
din clinica-mi moarte, agale,
să simt cum încet mă deștept.

Cu lacrimi de frunze aș plânge,
povara să-mi fie ușoară,
iubirea să simt cum m-atinge,
în viața aceasta bizară.

Și calm, alungând orice temeri,
credinței s-ajung tributară,
blândețe-aducând printre semeni,
trăirea să nu mă mai doară.