blestem

de la un timp nu se mai
face noapte, apune soarele după
rotundul plin de spaime al pădurii
noastre, dar cerul rămâne nescris și
gălbui, veșted ca o piele foarte
bătrână de vrăjitoare, din
crăpături și cute mai cresc niște
nori fără putere, nici ploaie și
nici umbră nu aduc, doar o
imagine iute sfârtecată a
lumii pe dos, cu bocete,
și fum, și flăcări, și cu toate
strigătele de îndurare ale
vraciului orb, rănit în
noaptea lui care nu mai
vine spre noi, rămâne să-l
macine ca o boală, degeaba-i
plimbăm mâinile putrede peste
ochi, degeaba ne lipim buzele de
găvanele lui adâncite în
cap, s-o respirăm, să o înghițim,
noaptea rămâne la el ca
o mireasă flămândă, lăsându-ne
triști stăpâni muritori peste
veșnica zi ne-ndurată