tată, așa te văd uneori:
ducând ploaia învelită în ziar,
ținând-o strâns la piept
cu mâinile dogorâte de scurtele fulgere ce răzbat în afară.

te oprești undeva în câmp,
desfaci ziarul și deodată începe să plouă.

lumea fuge spre adăposturi,
bucuroasă că udă ploaia pământul,
trece pe lângă tine bârfitoare și rea
vorbindu-te că nu știi decât să citești ziare,
că ai stat toată viața cu gazeta în mână.

astfel rămâi singur în ploaia de tine stârnită,
ud,
zgribulit,
spălat de pâraie, năucit de tunete.
aduni literele, alăturezi cuvintele, descâlcești frazele –
una mai noroioasă decât alta
de la prima și până la ultima pagină.

pe urmă se risipesc norii,
se limpezește tot cerul,
soarele usucă din nou pământul...

și aștepți din nou ziarul în fața casei
în timp ce lumea așteaptă să plouă
închipuindu-și că ploaia vine, așa,
din senin,
nechemată de nimeni.

învelește-o din nou în ziar
și du-o acolo, în câmp,
să se bucure toți cei care o așteaptă.