Am luat ceasul tinerilor
și l-am dat hrană sufletelor cerșetoare
să-și înghită stilul, perfecțiunea, ameliorarea;

Nu...povestea asta nu are nici un rost.
Doar să izbim din pagina de amor
faptele ultime de o cupă mică de aur,
și să ne-necăm în desene stupide
ce ne-aduc aminte de oameni imbecili
cu ciubote mai presus de Faust, cu
ștersături de condei pe mână, sau
iresponsabili de tristeți și melancolii.
Să pictăm noi nuditatea întregii Ființe
scăldăm femeia în fatalitatea ei,
femeia cabotin erotic o izbim de paturi sonore
și-o înrobim pe cea superioară cu mult tuș,
să o vadă El citind Evanghelia și să o ia
model al dansului, al pasiunii, primejdiei.

Lângă ea,ireal, un vagabond,
presărat cu mii de ace și balsam,
gol, în rest, dar extraordinar de mare,
transformat în potir cu o altă viață,
viață de aprilie...
Moartea lui înseamnă altceva:
groaza tinerilor, sau spune-i Știință,
măști ascunse, cuvinte, mizerie și genii.

El se joacă doar cu baloanele de săpun,
ea,prezență vie, calcă sub picioare
întreg neantul lumii și-l ascunde
poate, în ritmul verbo-motric.