Să vină chiar Îngerul morții
călătorului tovarăș de drum,
să-mpartă cu el singurătatea
și gândul funest al ideii de moarte.
De unul singur, calea-i mai lungă,
mai lungă tăcerea, mai grea;
fiecare simte nevoia unui umăr,
fie el cât de departe venit,
pe care să cadă-n uitare,
așa ca păsările țintite
de un vânător iscusit.
Vino! Te-aștept de-o vecie,
prefăcutule, vino să vezi
cât de rupte mi-s tălpile goale,
și cât de zdrențuite coatele,
tot încercând să mă cațăr,
pe zidul care ne desparte
și ne împarte, în viețuitoare sărace,
și voi îngerii, legea prin care,
El ne trimite osânda ca semn al dreptății.
Știu că-i păcat să te chem, să te vreau,
dar prea sunt singur de-o viață;
vino să-mpărțim osânda ca pe-un talisman,
neliniștea și cântul să le împărțim,
să știi și tu ce-i aceea profanitate.
Vino să ne facem pereche,
să tremuri la gândul zilei de mâine
și vei ști ce înseamnă omenească durere,
ce foc mocnit e patima și cât e
de ascunsă pentru căutători,
comoara unei secunde de pace!
Te fac tovarăș pe drumul cel arid,
prin pustiul unei inimi de prinÈ›;
vino că la noapte porțile inimii se închid,
să nu intre timpul
și să dea măsură viețuirii tale.
Fiecare simte nevoia mărturisirii;
vino să-mi fi sfetnic și frate,
tu, înger decăzut, mai marele peste morți,
peste ziuă și noapte.
Tu ești mai mult decăt Demonul
din care mă trag;
vino cerșetorule; ia restul de zile
ce mi-au mai rămas și pleacă,
n-am mai dăruit nimănui nimic
de azi dimineață!