atâtea mulțimi mă simt mort
sparg valurile de pământ cu fruntea
de sub arcade îmi ies melci mirați
de trecerea acestei granițe
spre no man’s land

îmi torn un pahar cu apă și îl contemplu
nu pricep utilitatea lichidelor
lipsite de grade
atâta ardere-i în mine încât
îmi erupe vulcanul din gât

cuvinte și zgură
lavă și sânge
foșnește rochia femeii care plânge
și se aud izbindu-se colții câinelui
ce o latră
mă latră
ne latră

amintirea copilului se dă huța pe poartă
de parcă nu se va mai face niciodată târziu

topiți-mi unghiile vreau să scriu
cerneala încă neatinsă



... mă ridic și privesc prin perdea
trei adolescente îmi sparg mașina
nu am nici o reacție
în definitiv lumea e o fracție
al cărei numitor nu sunt eu