de fiecare dată plec din mine
traversez un pod înalt
tot mai înalt
oamenii spun că este din oțel
este solid

eu îl simt nefiresc
și inegal suspendat
nu rezistă la pașii morților
nu rezistă la plânsul viilor

am răbdare să îl trec
mai ales la ora de vârf
când vuiesc inimile
în traficul greu
fără lumânări aprinse

cineva strigă pe margine
încă o sinucidere aici

eu plutesc mai departe
prin orbitele oamenilor
beau cianura din palmele lor
cu inconștiență și grație

așa se întâmplă mereu
când mor în mine
fără să clintesc apele




(8 august 2006)