El nu tine țară de-a doua
Ca marmura albă în miei arde seul
Și ei luminează cu roua
Spre tronul de sare pe care stă zeul.

Aici doarme zeul pe patul de piatră
Cățelul pământului umbra i-o latră
Născut a fost zeul pe scutec de sare
Și-n lacrimi, apoi, l-au purtat fiecare.

Plângeau de durere, de dor sau de jale
Măreau pe Zamolxes pe oricare cale
Opreau cu știință si marea si plânsul
În sângele lor ei dădeau tot de dânsul.

Și-a fost bucurie în sfânta cetate
Că zeul Zamolxes stă liber în toate
Purtat de plugari, de păstori, și de schivnici
Dar zeii ceilalți îl râvniră potrivnici.

Și-atunci cu tristețe Zamolxes frumosul,
Ca-ntreg să rămână în țară folosul,
Se trase în munți într-o peșteră tristă
Să creadă rivalii că nu mai există.

De-acolo veghează și-i creier de bine,
Ai lui niciodată să nu se închine
La zeii străini cu a lor cârdășie,
Și liber și teafăr poporul să-i fie.

Pe patul de piatră Zamolxes când doarme,
Din lacrimă sarea mai urcă pe arme,
Oxizi pâlpâind îl împung cu lumina
Și zeul se scoală și suflă rugina.

Pe patul de piatră el stă intr-o rână
Și țara și-o șterge de lacrimi cu-o mână
În cealaltă mână cu degete grele
Își poartă pământul vâslind printre stele.

Să nu se rănească, să meargă spre bine...
Pe urmă când pacea revine la sine
Cățelul pământului umbra i-o latră
Și zeul se culcă pe patul de piatră.