mi-a trebuit o moarte să văd
însetarea trupului îngropat pe jumătate
în partea neluminată a lunii

podul cât o ață peste obraji
leagănă cântecul ca un somn de dimineață
cu ochi săpați în fluierele picioarelor

brațele sunt ferestre deschise
spre albastrul de unde sfinții
își uită spre noi hainele rupte în mii de fâșii
cu care vom lega viile

buzele cusute de înger tremură
sub lacrima de ceară