îmi închipui alt drum între două orașe
o autostradă a percepțiilor fine pe care gonesc zilnic
în viteze absurde

nu am limite

așa cum ies din somn așa îmi deschid alte și alte celule
pentru mâinile tale hotărâte să caute nonsens
nicio stridență nu este mai percutantă decât absența
decât spațiile noastre vag transgresate
de prelungirile dure ale obiectelor

fantasma plecărilor tot mai departe
să nu te atingă nici silueta de ceață a îndoielii
nici biciul mieros al autopedepsei
fiindcă urlă mereu în tine judecătorul
pentru o desprindere prea devreme
pentru o părăsire disimulată de cuvinte seducătoare

până la ora trei a fiecărei nopți totul rămâne
perfect aliniat de la un umăr la celălalt
și ne prefacem că nu știm nimic
nimic despre mersul invers al câinelui
când simte amenințarea loviturii

mușcăm din pierderi cu poftă
dar nu le recunoaștem gustul decât atunci când
se dizolvă pe limbă definitiv
ne fixăm zilele în inimă sunt insecte rare
pe care le denumim indescifrabil

nimeni nu va afla cât din calendar s-a scris
în afara conștiinței noastre și cât din autostradă
a fost marcată de strălucirea pancartelor publicitare
la o iubire stranie
ce dăunează grav într-o viață dublă