De dorul tău nu-i vis

Copacii albi, copacii negri
Privesc sub felinarele aprinse
Ridicarea firelor de nori –
Însemne de-nserată nedurere.
Nasturi mici, broboanele de ploaie
Nici nu sunt, dispar, revin s-au dus.

Colind alei, colind emoții…
Și nicicând Sibiul studenției mele
Risipit prin zeci de gânduri
Nu a fost mai cald, în versuri.
Natura exultă, iar eu adorm cu visul
Eternei îngere ce mi-a-nsemnat privirea.

Copacii albi, copacii negri
La pașii mei ei trec degrabă,
Rimelul tău mi-a înviat simțirea,
Renasc mereu doar lângă tine.
N-a fost să fie-un vis, era să fie-un joc,
Dar e să fie ce-a fost să fie.