ploaia anonimilor cade oblic spre groapa austeră
a caucazienilor trecuți de 1.85 cm. o colonie pare totdeauna
un patrulater păzit de oameni înalți, nu se fac prezentări
e un rai stilizat după brandul romarta
liniile lungi construiesc buncăre pentru asediul hiperborean
și fragilitatea copiilor se desface greu
ca o etichetă lipită cu superglue

în marxism am trăit ani întregi în concepte cu fumigene
eram copiii înalți care primeau ploaia în piept
cuvintele se topeau prin instituții corozive
dar seara adormeam tot la poalele marilor monumente

ce bine că era totul biodegradabil
ne sprijineam rar de câte-un scaun care să ne placă
merele din fructieră aveau ochi, gură, nas și urechi
după coniacul triumf de la ora 5 ascultam proletarii cum trec
prin creierul istoriei

precipitațiile nu spală stalinismul de pe orașe
coloniile nu mai sunt decât rezervoare în care se condensează
poluarea socială, băieții înalți nu mai sunt caucazieni, ci forțe
olimpice. ploaia cade la fel. măcar unele lucruri rămân constante
iar pentru asta trebuie, desigur, să-i mulțumim lui
dumnezeu, marele anonim