Nu plang. Decat mai rar
decat anii. Dar ochii mei
secreta lacrimi, si daca strang pleoapele
le simt.
Le las acolo, cand imi voi deschide ochiul
suprafata sa sticloasa le va absorbi
elastic, si nici visele nu mi le amintesc.
Le ignor cu desavarsire, chiar cand
accidental imi raman la trezire in minte.
Nu le notez, nu vreau sa stiu ce-i acolo
in umbrele cenusii si indepartate,
imi ajunge insuportabila luciditate
de a fi treaz. Si de-a gandi
inca o data totul, aici, in fata voastra.
Cineva va zambi, sau isi va aprinde
inca o tigara cu corpul cilindric,
subtire, de hartie si parfum si fum,
apoi imi va reprosa usuratatea.
Exact.
Aceste cuvinte. Lipsite de patima,
lipsite de interes, ele singure, incurcate,
ca niste copii pe care nu-i iubesc
alti copii. Ca niste vise
in care nu se citeste nimeni,
ca niste lacrimi care nu plang
decat poate mai rar,
chiar si decat anii.

/13.08.2002/