am în mine o pădure metalică, orice lovitură are un ecou nesfârșit
atunci prind viață și tot ce vezi se transformă în blândețe

înlocuiesc totul în noi, simțul slab al prinderilor devine o pasăre
suspendată deasupra ochilor ca un semn al atingerilor scurte
străbat aceleași alei, mă gândesc la aceleași voci sub corpurile
emoțiilor, un lan în mâna vântului schimbă înfățișarea celor pe
care îi zăresc aproape, din ce în ce mai aproape. de frica
unei ciocniri închid ochii și mă transform într-un spațiu lichid
în care oamenii înoată nesăbuiți, cu membre de fetus străbat
distanța mortală de la o particulă la alta într-o viață prea scurtă
pentru a-mi rămâne în memorie. strig până mă găsești
privesc lacul plin de tulpini, furtuna se scurge din nou spre mine
sunt aici, sunt aici, nu-ți fie frică de blândețea care plutește
între cuștile unde sunt închise întâmplările. doar morți separate

pădurea se-ntunecă, orice ecou lovit la rândul lui nu se sfiește
să se așeze pe tâmpla mea și să viseze îngeri malformați