primăvara e perversă te miști liberă
ca o sevă printre înghețuri tîrzii
sau sîngele pe trupul soldatului
decorat de cuțite

niciodată n-am iubit atît de orb și de adevărat
de asta am și greșit: nu știu să mint nicicum
de-aici din subteran
nu inventez fețe și suprefețe
țin să te scot la iveală cum ești
de e să mă și îngrop de viu pentru asta
de e să distrug singur
tot ce ne mai iubește împreună

la ce e bun felul ăsta
nebun de-a iubi?
e ca și cum ți-aș oferi o carte cu foi albe
bună oricînd de folosit drept caiet sau orice
dar și nebună dacă-i încălzești
cerneala simpatică rezonează ciudat
un pian fără corzi foarte viu
plin de nemaiauzite sonate
ale liniștii și împăcării

în boala asta care ne trece
prin febre cu multă căldură

în lumea asta care ne apasă clapele
și nu aude nimic
decît propria ură