stau așa cu palmele bine proptite
pe bărbatul-melc
număr cu glas tare cercurile de pe cochilie
să înțeleg în care pot intra
fără să îi tulbur simțurile
fără să las dâre de suflet peste dârele lui
de lume

la capătul cercurilor nu mai e nimic
nimic în afara unei călduri stranii
un chip întors privind cum
îmi schimb culoarea ochilor după lumina lui

vreau doar să îi fiu prinsă în cercuri
prizoniera timpului în care el doarme
și scrie istoria apei

să nu am întinderi largi de moarte
să nu îmi ceară nimeni socoteală
pentru dorința de a trăi până la capăt
acolo unde chipul întors
îmi amintește de mine atunci când primeam
de la cei patruzeci de sfinți ore umede

stau așa cu palmele încremenite
pe marginea cochiliei lui
și nu mi se șterge din memorie prima viață