A fost o dată ca de fiecare dată
un balaur care arunca foc pe nări,
asfixia suflare cu fum de jertfă,
pălmuia suflet cu minuni mincinoase...
Și era pe-atunci un strop de izvor dulce,
undeva clipind a viață:
ziua printr-un zâmbet,
noaptea printr-o mângâiere după coșmar...
Și când venea balaurul la înghițit,
mereu scăpa nevătămat și neatins,
în huma lui eterică...
nimeni nu-l simțea,
nimeni nu-l știa,
nici chiar balaurul

de undeva, din acel cândva...

va urma...