pădurea se oprește la o margine de sat
să privească gospodăriile muntenilor -
stop cadru !
scot din recuzita lirică luna și stelele,
razele soarelui, fuiorul
introduc
un blid plin ochi cu veșnicie
și copii de țăran, neiubiți
ce se-alină
cu gunguritul porumbeilor domesticiți,

trag cerul fără rimă peste case
și croiesc
din bălegar și rășină
un aer care învinge
miresmele din grădină...

la munte zilele zac între sfârșit și-nceput
apoi sunt cosite
ca iarba care-a crescut...

sătulă de sat
pădurea se urcă pe deal
la-nserat..

mai scot din recuzită roua, norii
și-n loc de rima -se revarsă zorii-
zic,
după o noapte grea
pe fruntea ierbii curg broboane de nădușeală...

e forfotă prin curți
pânze muiate-n scrobeală
așternuturile învolburate de vânt
se umflă ca niște burți
imense, albe-albăstrui ...

versul mă poartă hai-hui,
e poate dezlegarea la cuvânt

un singur lucru regret
că nu am har de poet.