pentru că trist eu voi înnebuni
când nu mi te voi mai găsi,
în spatele retinei, sub piele,
în nucleul celulei ce piere,
Aș vrea să-ți spun:
nu te picura-n tăcere acum!
te rog să-mi urli-a ta limbă pură:
De ce n-ai învățat-o încă, gură?!

Am să te ascult, învățând.
Am să te port, oglinda-ți căutând...
vei găsi tu calea,
urmărind grăbit Meka și marea...
Þi-am pictat un tipar din biblii,
ca-n piramide și-n istorii
să-ncapi îmbătrânit de-atâtea vieți,
când zărit și nerostit de nămeți
eu, iar, te caut!

Să te cunosc prin Amon-Ra, Isis
Dumnezeu, Quetzalcoatl, Zamolxis?
Nu.Tu ești tu.

Rămâi violentă adiere,
zbatere plăpânda-a unei ore
din taifun cu fulgere superbe,
cu milenii și cu găuri negre
și ropote de ploaie la un geam...
de unde, egoist, tot eu priveam!


din sarcofagul fără aripă,
pe frunte de tremurândă clipă,
Acum, în încheire, te sărut
Și-astept s-aud...