Mi-am zis:
Să scriu și eu o poezie
Că uite, toată lumea scrie.
Nu poate fi atât de greu
Și am metafore și eu.
Și-am scris.
Metaforele mele toate
Râdeau de mine pe la spate.
Le căutam cu lumânarea
Dar nu găseam ascunzătoarea
Căci ele
Erau pitite bine, bine
Se-nfășurau în crinoline
Pozau în doamne de onoare
Și le zăream din întâmplare
Sau poate
Se lăsau în joacă văzute
Purtând pălării cu boruri căzute,
Evantae din pene de struți
Și mânuși cu nasturi marunți.
Niște-ncrezute!
Să le momesc cu o rimă mai bună,
Cu suferință și plânset la lună?
Dar tot n-au să vină, eu știu
Vor un poet zurbagiu
Să le amuze,
Să le atragă cu vorbe de clacă,
De crinoline să le agațe în joacă,
Să le promită marea sărată
Duium de poezii dintr-odată.
Iar eu
N-o să le fiu stăpână de jure
Și printre rânduri or să mă fure
De virgule, cratime, epitete hai-hui
De rime să-mi pun pofta-n cui
Și presupun
Că rozând creionul haș patru
Voi ajunge pe seară să latru
La poet, la bard, prozator mioritic
Să mă transform adică, în critic!