De ce îmi cuprinzi genunchii ceață albastră?
Îmi răcești piciorul
și așa amorțit de viață,
ceață, ceață!

Mă împiedic în tine
și-mi răsar firicele de nori,
albaștri vapori,
pe sub genunchi,
ca niște fulgi din aripile unui înger nedorit,
zorit.

Coama mi se azurește
și-mi cade oțeliu,
albăstriu,
pe umeri,
pe frunte,
pe piept,
pe pântec,
ca o vrajă de plumb,
ca un descântec,
ca un bocet
plâns încet.

Fântâna ochilor mei negri
reflectă sfârșită,
aproape adormită,
nesfârșenia ta,
își încruntă ciuturele a moarte,
a nimic,
a departe.

Degeaba îmi încordez în salt,
spre înalt,
coapsele putenice,
degeaba îmi întind cioturile aripilor
în prelungirea clipelor,
albastrul tău nemărginit
îmi apleacă genunchiul,
îmi frânge trunchiul,
chircindu-mă ca în pântecul mamei
și,
cu degetul mare strâns în podul palmei
scâncesc de teamă.

Albastru,
sfârșitul mă cheamă.

Pan
22.11.2002