Si-mi vine sa plâng si sa strig, Putem linistiti înopta,
Ducându-mi la frunte o mâna, Tacerea ne este deplina
Se face teribil de frig, Si noaptea aceasta e grea,
În literatura româna. Ca ni s-a mai stins o lumina.

Si, vai, incapabil am fost, Spre ceruri neutre mai strig:
S-ajung, într-o seara, la tine, Dati moartea, dati moartea afara !
ÃŽn ultimul tau adapost, E noapte, e umed, e frig,
Sa-ti dau buna seara Marine. În carti, în lumina si-n tara.

Si totul era sub control Deodata, vedem îngroziti
Si vesti, parca, totusi, mai bune, Cuvinte si vieti suprapuse,
Uitasem ca, singura-n rol, Ai scris si o carte "Tusiti",
Doar moartea nu ni se supune. Te-ai stins, începând cu o tuse.

Si, iata, aud ca te-ai dus, ÃŽn piept, simt o stare de rau
Rapus, pân'la urma, de boala, Si ochii imi ard pentru tine
Tu, tragicul nostru surâs, Si singur e sufletul tau,
Cu opera ta geniala. Pe-un fir de paianjen, Marine.


8 decembrie 1996