Aș fi vrut să mă pierd
în ziua care albea câmpurile,
într-o ninsoare mirată
mă întrebam dacă vii, dacă pleci.

Ceva nelamurit modifică
mișcarile mele,
cămăși spânzurate de frig
se zbat pe frânghii în curțile interioare.

Te-aș cauta
cu insomniile înhamate
la sania cu flori de gheață
dar,îmi curge în sânge o iarnă de fată.
Urmele mele nu se-ntorc,
brazii emană ceață.

Părul meu cânepiu, de iarbă uscată
redus la culoarea pământului,
te invață să descânți întunericul.
Nu mai am decât arcul
pe umăr, alung corbii de iarnă.

Tu ești numai o presupunere a mea,
ne iubim flămânzi în cuiburi de stele,
femeia-locuiește foarte departe,
nu s-a intâmplat nimic,
nici o minune,
ți-am spalat cămașa și oboseala.
Nimic nu s-a întâmplat.

Arsa de rug și blesteme
carnea a uitat oboselile toate.
Într-o rascruce de iarnă și noapte,
prea multe găuri în memorie
sângereaza strivite între buze
lăsând gândurile fără veșmânt.

Dacă adormi în frig,
mirosind cuvintele mele,
în ziua ce scade și noaptea ce vine
rănita de atâta alb,
ne vom îngropa în liniște.

Am să devin trup
lipit de trupul tau
cu aripile închise în noi.