cand licuricii dau foc padurii,
cand undeva sus, bat vanturile toamnei,
iar deasupra lor, razele lunii
urca-n nemarginirea umbrei doamnei,

si din pustiul peretilor parasiti
miroase in sfarsit a cald si-a busuioc,
un greiere loc si-a gasit
in spatele sobei, langa foc.

din arcul ochilor caprui
au inceput sa curga
paraiele aducerilor aminte
intr-o seara neutra.

asasinat de timp, unchiasul priveste
un drum alb, in noapte, spre stele,
gandind ca tot ce isi doreste,-i
ca oasele sale sa fie printre ele.

pe scara ce cobora din prispa,
unchiasul, rezemat in caval,
asculta taraitul greierului care
cu fiecare clipa se facea tot mai pal.

dimineata, printre salcamii desfrunziti,
s-a sters la ochi mirat,
si a ramas cu ochii rataciti,
si tot asa eu l-am aflat.

acoperit cu lumina, farama de om
din care nu se racisera toate amintirile,
privea tot mai uimit in departari,
unde i se parea ca-si vede iubirile.

greierul alb inca mai scotea, sunete cristaline,
si mai canta la micuta lui vioara,
dintr-o crapatura de ziduri batrane,
dar pentru un unchias, nu pentru-o domnisoara.


4ian 1997