Când pânza ratiunii ne-nconjoarã,
ÃŽnlãturând mistere ce vin roi,
Tot încercãm, chiar pentru-a suta oarã,
Privirea sã-ndreptãm spre tremurul din noi.

Vedem cu greu sub vãlul alb si des,
Spumos ca ceata ce se-asterne peste vãi,
Totusi, vedem, dar e de ne-nteles
Cum gândurile îsi gãsesc atâtea cãi.

Ucise de sclipirea ostirilor divine,
A mantiei ce-nfãsoarã Marele Creator,
Gandurile negre devin nisipuri fine
ÃŽn zãri împrãstiate, de vânt, neiertãtor.

Dar sunt putini acei ce stiu
Cã, pentru-a întelege zece rânduri,
Strãbat un lung fãgas, care îi poartã
ÃŽntr-o cãlãtorie printre gânduri.