Aud sfârșitul conversației … vocea vânzătoarei familiară mie:
domnul e foarte bolnav, de câteva zile n-a mai trecut,
trecea spre serviciu, la pâine, nu cred că s-a mai dus,
pentru țigarete și vin, să n-aibă “viroză atipică”!

Alo! Dragul de tine în ’74 trenurile internaționale plecau aiurea,
ai fi așteptat prea mult, iar atât de multă tandrețe în gară …,
îhî, fiul tău s-a dus cu cotoiul birmanez la un concurs,
vino să deschizi n-are intrarea blocului acoperiș!

Două mii și ceva de kilometri, plus mai bine de treizeci de ani
adăpostiți de ploaia asta cu tunete, acum, în aprilie,
în dugheana de unde cumpăr tutun,
pe ce lume te crezi?

Tii! Vesta ta de “blugi” îmblănită a albit, era albastră în Căderea Bastiliei,
n-ai schimbat nimic, nu mai porți plete, e cald, miroase la fel, inevitabil
n-ai cafea decofeinizată, apă plată, ce chin să te bărbierești zilnic,
știi, e așa de mică lumea, n-a avut tandrețea loc …, înțelegi?


13 aprilie, 2003