Aseară
am avut un vizitator foarte plăcut –
de-a dreptul încântător.
A bătut de trei ori în ușă.
A intrat temător, apoi a spus
„Salut”.
L-am privit îndelung. A tăcut aproape sfidător.
Mi se părea, cumva, cunoscut,
nu atât forma feței, cât...
Atunci am priceput:
avea chipul tatălui meu
cel nevăzut
dar care navighează precum Columb
prin hățișul arterelor.
Bărbatul din mine. Cel strâmb.
Sau
era fratele cel neascultător
cel nenăscut?
Copilul din mine. Cel neprefăcut.
Și-a fluturat o aripă
preț de o singură clipă
în care timpul strigă de durere:
i-am reîntâlnit.
Și în loc de tăcere
a crescut iarba vorbei de nepotolit.
Dar când a fâlfâit ultima oară într-un
„Salut”
la fel cum a-nceput,
pe gura lui cea mult prea clară am depus
un sărut.
Mi-a zâmbit, apoi s-a întors cu spatele misterios la mine
și-atunci au apărut pe aripile acviline
pereche – chipurile neatinse de timp și de vreme
stemele supreme:
pe-al mamei umăr se odihnea tăcutul tată
iar pe aripa cealaltă fratele-mi tânăr.
A privit o dată în urmă
către înghețată eu
și am putut vedea:
surâsul lui era... surâsul meu.