De pe ram în tăcere privesc ceruri verzi
Cum frunza imensă albastrul și-l varsă,
Þărâna de aur nu poți să o vezi,
Spre soarele negru fața ți-e-ntoarsă.

Râuri fierbinți în roșu se scaldă,
Lingînd rana uscată din mal.
Piatra din inimă încă e caldă,
Dar gheața de-argint taie val după val.

Strângi în pumni mii de păsări zburând,
Îți ard stele în ochi, vânturile-ți șoptesc,
Vulcane în tine se sting și se-aprind
Iar de-acolo, de sus, ochii tăi te privesc.

Ești copilul ce mângâie creștetul dalb.
Și te naști mai întâi din mormânt.
Tată ți-e pomul, iar omul cel alb,
E-al tău fiu, născut din cuvânt.

Când lumea te cheamă spunându-ți: ”Nebune!”,
Să nu uiți că tu ești un cer verde
Și, cenușa de-o vrea cineva să-ți adune,
N-ai nimic să câștigi, și nimic n-ai a pierde.