Nu a mai ramas nimic din cele ce vedeam odinioara
Trecand cu pasul meu de fulg pe catifeaua drumului spre tine.
Sarac, muntele de calcar ramasese sa asculte cantecul calugarilor.
Niciodata viata mea nu va mai fi la fel, scria undeva in testamentul meu.
Cazand in genunchi, doream sa fiu iertat de viata.
Nu am aflat decat smerenia,
destinul unui prunc de rob.
Caderea in nestiinta, iata nefiinta unei vieti arzande.
Plangeam cu lacrimi de arama pe sfesnicul tau gol de lumanare,
Rasetul vietii aburind de vinul fiert din cana
Motiv alesne de inteles al strambatului cui din icoana.
Moastele scrisorilor mele la tine neajunse
Durerea cea dintai a pruncului nascut in lapte
Carbune de tamaie, ce pietrificare a nemuririi !
Topitura sufletului picurata in cele 4 zari de ocean,
Marinare priveste adancul nemuririi,
Lehamitea uscatului de odinioara si betesugul unei flori izbite de inecul patimii pamant.
Frunzaream atlasul pamantesc al cimitirului geografiei mele
Fumam tigara nerabdarii la ultima intalnire cu adancul sufletului meu,
Din sfestania casei tale am aflat unde imi este fericirea: alaturi de nemurirea ta ;
Mi-e dor de clipa cand imi imbracai fruntea in palma ta.
De ce alergi cand iti imbratisez coapsele cu lacrimile mele doua,
Pe care tu le vezi palme impreunate catre tine ?