Pădurea, ca o fiară mușcată de-ntomnare,
Pe sub frunziș de sânge cărările-și întinde
Și palidă și mândră, așteaptă în picioare
Sărutul alb și rece al brumei ce-o va vinde.

Tot încercând să-ntoarne dinspre apus cocorii
Un fir de vânt sălbatic s-a risipit pe dealuri.
Nedumerit, se plimbă acum la braț cu norii,
Pământului, de ceață învolburându-i șaluri.

Încovoind câmpiei, la orizont, spinarea,
Se resemnează cerul în micșorate zile
Și, fără nici o grabă, cernând întunecarea,
Din tâmple își coboară tristețile-n argile.

Adorm în mine gânduri și întâmplări străine
Chircite-n umbra verii, rămasă tot mai mică.
Prin vene-mi curg, șoptite, romanțe despre tine
Presate-ntre un flutur și-o floare de urzică.

Tu țeși, maiestuoasă, peste întreaga fire
Brocarte de aramă. Eu, sufletul mi-l scot
Și îți salut venirea strigând, de fericire:
„Frumoasă îmi ești, toamnă, cu ploaia ta cu tot!”




22 septembrie 2003