Când Hamlet te-a scăpat din mână pe treapta neagră de granit
Ecoul îndoielii sale în praful sterp te-a urmărit
Și secole de-atunci te cheamă prin borta ce-a ajuns ruină
Străinul glas uitat de moarte al lumii ce îți dă lumină.

Iar când orbita-ți soarbe neantul cu voluptatea ei de os
Din visuri seci te fată seara atât de falnic și frumos,...
Te-avânți cu mantia desprinsă de trupul transparent și cast
Să uiți străinul întuneric din templul ruinat și vast...

Cedând, o inimă de piatră te va strivi pierzându-și zidul...
Vei regăsi cernându-ți praful, cu alte înțelesuri vidul,...
M-ai întrebat o veșnicie: „a fi sau a nu fi pe lume?”,
În cazul tău se-ntreabă vântul: „măi craniule, te ții de glume?”...