Cand vraja dispare raman doar chipuri obosite
Ochi stanjeniti de apasarea unei lumi plenare
Visuri si lacrimi irosite-n taceri barbare

Mai putin mut este glasul unui cersetor
Mai putin fermecata este privirea lui moarta
Mai putin irosita e speranta sa tradata…

Mai putin suntem noi toti in fata unui destin
Pe care-l retraim in deziluzia visurilor trecute
Vanzandu-l pe nimic oricui vrea sa ni-l asculte

Rostogolesc in mainile sale reci monede stravezii
Cu indiferenta pe care mila nu o poate-ascunde
Decat poate in scarba ingrata a unor clipe sumbre

Senzuala drama, corpuri asudate in dureri blamate
Gem in ganduri nerostite, peste spatii nevazute
Incordate-n arcuri mute, constranse sa se uite…

Ne regandim, mizeri, peste oceane departare
Acolo unde ne-au ramas inimi de cenusa vie
Unde viata noastra nu pare atat de rece si pustie…

Nota: Destine uitate-n tramvai, 27.09.2003