Mă așez visând pe malul unei groape
și lumea se răstoarnă peste mine
și am senzatia - căzând în groapă -
că-mi este bine.

urmează un marș-târâș cu viața-n spate,
se interpun și cotul și genunchiul,
e frig atâta numai cât se poate
și e teribil de adânc pământul.

când vreau să urc mă fulgeră-o cădere,
când vreau să zbor îmi tremură aripa,
doar scormonitu-mi șade în putere
și mi se răspândește-n haos clipa.

pe unde sunt?
pe unde mă mai aflu?
strig înecat de mâzgă și noroi,
cu lumea-n cârcă-n inimă cu praful
pierdutelor cărări spre înapoi...

și nu-mi aud ecou căci nu există...