Sus in muntii Tatra, pe o stanca mare,
Un soldat roman este grav ranit;
Plange ca e singur, cheama ajutoare
Nimeni nu-l aude! Toti l-au parasit.


Sangele-i se varsa, puterile-i mor
Si privind spre cerul cel inseninat,
El zari un vultur ce venea din zbor
Si-i vorbeste astfel, ca un brav soldat!


"-Tu ce zbori spre stele si din tara in tara
Si purtat de vanturi ca un fulg usor?
Din inaltul cer, pe pamant coboara!
Nu ti-e mila oare sa ma vezi cum mor?


De-mi aduci mancare si putina apa,
Am sa ma fac bine si-o sa mai traiesc;
Daca nu, te-apuca groapa de mi-o sapa:
Cu pamant astupa-mi trupul romanesc."


Auzind acestea, vulturul cel mare
Cobora ca vantul, iute pe pamant
Si-l intreaba astfel: "-Ce ai? Ce te doare?
Cine-a vrut sa-ti fure, ultimul cuvant?"


"-Nemtii fratioare! Ei au vrut sa pier
Si sa ma inghita vecinicul pamant!
Dar scapai din lanturi ca un prizonier
Si imi astept moartea, slabit si flamand.


Zboara-n a mea tara, peste vai de sange
Si te lasa-n vale pe pamantul meu!
Poate ca acolo, mama mea ma plage,
Fara-a sti ca-n lupta, este foarte greu!


"-Nu te las romane! Nu te las sa mori!
Si-am sa zbor cu tine, cat ai fi de greu!
Sa ating pamantul, sa ma prind de nori,
Eu te port pe aripi, chiar la Dumnezeu!"