Ieri transparenți păream, doar iriși mari, teribili
prin fulgi, topiți făceam zăpezilor o dungă,
strângeam în coapse ghețuri, ardeam iarna prelungă.
Cum de-am ajuns, deodată, aproape, invizibili ?

Cum de-am ninsori în pleoape,
cum de-ți îngheață globul cafelei,
plin de lacuri, albite-n gândul ielei
rătăcitoare-n ape?

Cum de mă-neacă plânsul prin dune
că nu-mi ești, cum de nu stau
să-mi fii aproape, ce mai vreau
nisipul alb s-adune?

Căci iată-acum, când simt că mor de-ți las în pântec
rodul polar al iernii de pe buze,
vândut iubirii noastre prea-confuze
mai vreau atât, să-ți spun doar un descântec:

Du-mă, dincolo de nouri
sapă-mi proaspătă zăpadă,
iar văzduhul fă-mi-l stradă,
șarpe printre bibelouri,
ia-mă, ocolind lumina
fă-mi troiene din cuvinte,
să ne-acoperim cuminte,
când ne rupe rădăcina,
cât mai ard, tu fă-mă fulger,
cât mai zbori, fă-mă aripă,
prin cenușa-mi răspândită
lasă-mă ușor să șuier,
ca un crivăț blând, cu soare,
să chem clipa, s-alung anii
ce ne-ajung, ce telegarii
ni-i incarcă de ninsoare...

Ieri transparent păream, din iriși mari, teribil,
prin fulgi topiți, făceam zăpezilor o dungă,
strângeai în coapse ghețuri, ardeam iarna prelungă,
cum de-am ajuns, deodată, aproape invizibil?