Niște dinți ascuțiți și negri
Infipti in pamintul
Negru si reavan.
Melcii îl urcă leneși și umezi.
Roșul pămîntiu al ruginei
Îl pătează pe alocuri
Ca o vîrstă de toamne
Picurînd a octombrie.
Dar e înalt și rece
La atingere.
Degetele lui îmi cuprind lumina ochilor
Și îmi piaptănă gîndurile
Cuminți și plînse.
Furnici, multe furnici,
Nici nu-l bagă în seamă.
Pentru ele e ceva prea mare ca să existe.
Nici gîndacii roșii nu se împiedică în el,
Nici șerpii mici sau șopîrlele.
Toata lumea îl ignoră
Într-un dute-vino banal,
De parc provincial.
Numai buldogul cu priviri mate
Își lipește botul umed
De metalul lucios
Și negru.
El nu poate trece.
Dar nici eu…
În înflorita gradină
De dincolo de grilaj.