Seara ostoia căldura sorilor gemeni,
Iar clopotele mari ale cetății-hartă
Ne bătătoreau timpanele
Cu tînguiri...
Răzlețe,
Păsări lacome furau vîntului solzii.
Era ceasul rugii în doi.
Am încetat să mai alergăm... obosiți...
În conul de umbră al muntelui Numir,
ne-am așezat jos
și am început să ne scoatem spinii din tălpi...
Durea cumplit...
Mai ales spinul acela albastru ce crește
prin gropile nisipoase ale oazei,
spinul Azelon.
Doamne ce tare durea...
Într-un tîrziu,
răsuflînd ușurați ne-am întins pe spate
așteptînd răsăritul Borenei.
„Nu ne mai urmărește nimeni...” ai șoptit într-un tîrziu.
Am zîmbit acoperindu-ți gura cu degetele:
„Taci, știi că nu poate fi adevărat,...
Galmaar nu ne poate ierta...”
...te-ai strîns în mine și ai început să plîngi ușor...
„...da, nu poate fi iertare pentru ce am făcut noi...
nici jertfă și nici templu care s-o primească.”
Apoi ne-am închinat simbolului ascuțit
preț de o vreme...
Triști, arborii Labirinthiei
au fost singurii martori
ai primei noastre nopți fără dragoste...