agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-08 | [This text should be read in romana] |
Rămășițe din Marele Naufragiu al Nebuniei
I. Cad primele noastre inimi în țărâna ecoului. Speriat de fiecare apus ad-hoc mă ascund într-un ritual al vorbirii și al muțeniei. Pe acest tărâm dragostea nu-i decât un epitaf la orizontală. La fiecare răsărit fugim pe țărm să ne convingem că pescărușii mor întotdeauna cu aripile abandonate în cer. În palmele mele orice delir al tău capătă chip de prunc, iar la apus îmi place să-mi înserez solitudinile pe privirea ta. În marile saloane ale inutilității se ascund ultimele rațiuni de a fi ale acestui tărâm. Mereu aici timpul ne spune că suntem mai aproape de noi cu un tropar. Rup din briza clipei mari petece de liniște, de parcă am învățat să spun cuvintelor pe numele lor mut. Întorc mereu ceasornicele netrecerilor, spunând în fața oglinzii banalității încă o dată lecția absolutului. Aștept mereu ziua în care-ți voi spune această lecție perimată a unei nebunii repudiate de propria materie din care s-a plămădit. Ridic altare din resturile clipelor noastre, supunându-mă doar în fața legiunilor anormalității și-mi răstignesc cotidian inconștientul pe astenii de primăvară. Mai ard lucid preț de o primăvară pe rugul infidelității tale, atunci când marele croitor Timp îți țese rochie de mireasă din propile tale nevroze. Mai sunt aici pentru că pe acest țărm nisipul mă învață mereu dreptul la deșert. Pustie această cale bătătorită cu glasuri venite din altă lume. Îmi rechem la timpul știut vehemența samavolnică a Nebuniei cu care te-am iubit. II Ceasuri târzii, limbi de orologiu descarnate de putința trecerii clipelor îmi ridică din tăvălucul unei istorii personale un tumul pentru libidoul tău. Nu mai știu sensul în care razele soarelui trebuie să se frângă letal de irisul meu. Îmi promit mereu, că mâine voi învăța să mor de la vietățile oceanului vrând să scap de lecția unei nebunii prea fragede. Cu fiecare fărădelege acest țărm se îmbibă cu săruturi convalescente, iar importanța de a muri se numește pe acest tărâm linie a orizontului. Am învățat să aduc fiecărei clipe ofranda conștiinței. III Fug bezmetec de gândul că sunt prea puțin nebun ca să înțeleg lumea din cuvintele nerostite. În lutul acestui tărâm fuga de moarte este definiția diafană a nonsensului. Îmi place să fug gol când spectatorii îmi sânt obsesiile tale. Desfrânările acestui tărâm mă vor chema mai aproape de eternitate și-mi vor spune că nu mai pot să fiu sclav, în bordelul timpului. Trupul mi se frânge în căutarea supremei rațiuni a luminii, astfel că orice alegere mi se pare o invitație la inconștient și de aceea îi mai spun istoriei încă o dată pe numele său de damă de companie, de parcă poeții ar putea spune cuiva pe nume. IV Deprind cu fiecare orgasm al mării o sintaxă a amăgirilor perene. Îmi țin pana aproape de o călimară devastată de umbrele incoerenței, scriind orice gând care a fost un elev silitor la școala tautologiei. Sunt sigur că acest tărâm mă va învăța să văd cerul în chip de femeie legănându-se de gâtul meu și că tot el va învăța fiecare rătăcire a ta să-și găsească un drum pe care să poată umbla atunci când îi se va face sete. Mai pot spune cu exactitate de o beție, povestea în care moartea a făcut ilicit pentru prima oară dragoste cu gândurile mele. Acest tărâm mă pune să desenez cu obstinație : timiditatea incestului dintre clipe și anotimpuri exilată în paranoia mișcării nisipului din clepsidră. Simțirile prin care știu că ploaia mă va uda, le-am pierdut în obiceiul de a-ți atinge cu semne de punctuație, pielea asediată de rouă. V Cuvintele se chibzuiesc pentru a fi îndeajuns ridicării frontispiciului delirant al tăcerii. Luna, asemenea unei vaci într-o eră a subtilității de apoi, paște iarba de pe marea câmpie a stelelor căzătoare. Încă un verb până la zi, încă o gelozie păgână. Strigătele se sfarmă în culorile unui ecou recondiționat din fragmentele unei nopți de amor. Reinventez primul rost al tăcerii. Catedrale în ruina rostirii mă fac să savurez fiecare ritual rămas într-un dincolo al cuvintelor. Mai sunt într-un aici ce se chinuie să nu fie surghiunit pe buze. VI Voi muri înfășurat în așteptarea zorilor. O rugăciune spusă: nimic altceva decât o repetată și tardivă trădare a absolutului. Tăcere după tăcere: dans funebru în luminișul sensului; Nimic după nimic: simfonie pentru vioară și două realități cotidiene. Poate că nu mai sunt decât acel profund sens al Nimicului. Am aflat dintr-o carte scrisă într-o limbă otrăvită cu privirea ta, că: lacrimile ar fi primele valuri ale nimicului din noi ce-și caută țărm. Oare există o Vârstă de aur a Nimicului? VII Știu că voi muri atunci când nebunia ta nu mă va mai avea drept țărm. Mă lansez la apă ca fiind cea dintâi corabie a muribunzilor fericiți. Nu știu cum pot scăpa de ingrata condiție de țărm. Un țărm prea cotropit de lacrimi pentru a-și regăsi demnitatea de uscat. În această Nebunie șoaptele nopții par a fi catarge ce au învins uraganele declamației. Nebunia de a fi ne spus pe numele proaspăt al atingerilor, am plătit-o cu alungări din Edenul Asemănării. Mereu alteritatea sensului ne străbate ființa ca o nălucă a orgoliului. Doar lacrimile vor să mai fie una ca alta. Fericită contopire în identitatea suferinței, a Creației. Nici nu mai știu când din lutul asemănării noastre cu nefericirea am plămădit filele acestui univers. Parcă mai ieri îi spuneam mării cum poate să se ascundă de valuri: acești prunci ce-și caută avortarea cu abnegație de metronom. VIII. Pe acest țărm Nebunia își trăiește o binecuvântată regăsire. Căutarea și regăsirea: două brize venite de la tropicele destinului. Căutăm pentru a regăsi suprema rațiune a căutării. Idila mării cu acest țărm: Nebunie a celestului și a terestrului, dans perpetuu, tabiet cosmic, mondenitate ontologică, inconștient colectiv purtat de tine la gât ca amuletă. Îmi refac din simțurile mele o cochilie pentru extazele viitoare. Dreptul la naufragiu se câștigă mult prea greu pe acest ocean a sensualității, căci fiecare picătură de apă nu este altceva decât un rapace tentacul a memoriei. Întristările răsăritului amintesc de limbi moarte în propriile lor semantice târzii. IX Îmi arunc mereu undița în văzduh pentru a-mi potoli setea de zbor. Orice Nebunie se naște cu iz de cer și aripă. Tărâm uitat al utopiilor: Tu ești prima lecție a înălțării. Sensul face din fiecare zbor un pretext al căderii. Doar un univers al aripilor mai poate să-mi redea demnitatea pierdută a privirii din înalt. Sens după sens: răpire a posibilității de a fi aripă. Aripa: acel moto al imposibilității coerenței terestre. Sens, zbor, Nebunie: poate stăpâni prea desueți ai unei cosmogonii prea actuale, însă și poate prea învecinată cu moartea. (explicații necesare pentru ca acest tratat de tanatologie să fie folositor și nemuririi.) Vuietul normalității face circumspectă strălucirea soarelui. Este ca și cum gândurilor li s-ar interzice dreptul la o vânătoare de neuroni. Permanentă reverie a morții. Totul aici pare a sta sub semnul apelor inundate de halucinații: Lichenii astrali se agață spasmodic de fiecare piatră a unei formațiuni de spirochete iluzorice. Brațele unui sifilis latent par ca niște fălci de amfibiu ucigaș... Nimic mai normal decât această normalofobie demonică venită din măruntaiele unei condamnări la moarte, amânate pentru o conștiință viitoare. Iubim chiar și normalitatea morții, neînțelegând inefabilul unei sinucideri. Nici absurdul nu-l mai putem dezgusta în castelele de pe acest țărm, decât în pocale din cristal de Normalia. Aforismele normalului se încrustează pe falangele bolii ca prime semne de mortificare. O normalitate prea desuetă pentru a defini patologia versului. Te vreau nebună normalității gândului că voi muri, pentru că doar pe acest țărm am putut să-mi transform ecoul în pretext pentru zborul tău. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy