E asfințit.
Soarele se retrage sângerând,
cedând câmpul de bătălie al pământului
în favoarea întunericului.
Doar la zenit, lupta fantastică mai continuă încă
și norii se zbat maiestuos, își învolbură culorile și
își rănesc puritatea
cu pete de violet, roșu, albastru și negru.
Ziua agonizează sub genunchiul crud al nopții,
se scurge lumina ca sângele dintr-o corp decapitat.
Dar crepusculul șterge toate urmele cu tușe de întuneric...
Învingători și învinși, luna și soarele
păstrează un moment de reculegere
în cinstea orelor care au murit;
și apoi roata vieții se învârte iar.

A mai trecut un pic din eternitatea lumii...
Înfipte în noapte ca niște făclii, stelele dau de știre
că dincolo de cer se întinde Universul.
Fiecare apus e splendidă, copleșitoare,
tăcută demonstrație de forțe.
Deși conștient de micimea mea,
azi nu dau bir cu fugiții
din fața infinitului, nu mă sperii,
nu implor, nu cerșesc nemurirea.
Căci azi am priceput că sunt parte din întregul acesta,
martor și trup al eternului,
fărâmă a necuprinsului;
fără mine, deși toate rămân neschimbate,
nimic nu ar mai fi la fel.