Era demult, cind inca
eram mic si singur pe o cimpie
cu totul si cu totul inconjurata de orizont.
Daca nu ma uitam in jos, nu vedeam decit cerul.
Cineva imi vorbea intr-o limba necunoscuta
si eu intelegeam tot, desi
oricit ma straduiam, nu vedeam decit cerul.

"Iata, Timpul este nascut doar pe jumatate",
imi spunea.
Apoi Dumnezeu ma lua de mina
si-mi arata planetele.
"Ele exista numai pentru a echilibra Universul",
spuse,
"caci armonia este indispensabila Ideii".

Apoi am vazut ca intunericul se vede la fel ca si lumina

Dumnezeu spunea:
"...nu confunda Armonia cu Frumosul, nu amindoua au sens"

Universul se misca greoi, nascindu-se tot mereu,
se involbura incet, curgea ca apa el insusi din sine;
uneori i se auzea vocea, vibrind calm si prelung,
cind Timpul se-atingea din greseala de-un alt Timp,
cind Dimensiunile se-adunau cuminti, sa inchipuie
Spatiul.

Mie imi era un pic frica,
Iar Dumnezeu zimbea.