Unul dintre noi era gata gata să spună ceva,
față în față, am tăcut amândoi,
după cum spun numai eu aici,
negru în fața ochilor

Întunericul stolurilor de ciori, iarna.
În felul în care îmi amintesc,
știu că pot spune asta.

Am tăcut amândoi pentru că totul se închisese,
era prea târziu și pierdeam, știam amândoi asta,
că nu mai are nici un rost asta și asta,
ne miram de fiecare lucru pe care îl face celălalt
și soarele apunea după furnalul liniștit al crematoriului
din amintirea fotografiei.

Pentru că ridicam din umeri oftând,
în timp ce colțurile gurii cădeau pe scenă,
prea mult și atât. Mă culcușisem înter-o lene regală.
Doar cele mai nehotărâte se lăsau prinse.

Am tăcut amândoi și între noi și noi
Fie vorba tăcerea era odihnitoare
Ca o duminică a creierului.