Mi-am lipit sufletul de copaci,
în coaja lor aspră mi-am încrustat
obrazul ud și tâmpla fierbinte
Le-am ascultat pulsul strigând
ca o fântană îngropată de vie,
Înăuntru plânge marea sau poate nu,
vânturi sfâșie pânza luminii sau poate nu,
în rădăcini furtuni de nisip prăvălite
alunecă topite ca lava.

Copacii se lasă iubiți o secundă
îmi petrec frunzișuri calde
și crengi peste mijloc, șoapta verde
de ceață mi-o picură ispititoare-n auz
Amețitoare și amară, îmbrățișarea taie
timpul în două, jumătate rană deschisă
jumătate sărut adormit.
ÃŽmplinit, scrijelit, trupul meu la plecare
duce cu sine sufletul greu de sămânță