Îmi urlă pustiul a vers nenăscut,
ecoul se sparge în țăndări de spumă,
pescăruși de vocale dansează rotund
desenând cu incendii
iluzii de zori.

Și ninge cu alge spre cerul captiv
sub tălpile goale, când valul turbat
seismic se-ntoarce spre larguri afone -
prohod de fereastră
învinsă de vânt.

Îngheț orizontul în rictus bolnav,
adoarme delirul închis într-o sticlă -
un ultim mesaj spre eternă uitare
cenușă de suflet
pictată pe nor.

Când moare în mine sămânța de vis
un gând se retează mareei de sânge -
și cântă sirena pierdută în timp
întoarsă spre-absurdul
cernelii de soare.

Rămân răstignit între-ocean și ocean
speranță-agățată de prora fantomă -
corabie tristă, pierdută-n neant
cu râs de rechin ce-mi refuză
pieirea.