Nu mai cred în primăvara aceasta fără culoare,
ca dârele melcilor grași încleiate pe ziduri,
cum nu mai cred în mandolinele căminului cultural,
în ghioceii și zborul păsării de argint, călătoare
agonizând în universul meu hibernal
de sublime reziduuri.

Nu mai văd în păpădiile din grădină, gingașe
decât ochii uimiți ai fecioarei spânzurate-ntr-o seară
de un bec pâlpâind apatic pe jurnalul ei de elevă
deschis la pagina șaișpe, mâzgălită cu verde în guașe.
Eu simt otrăvuri suave cățărându-se-n mine. O sevă...
o boare ușoară.

Fanfarele intonează prin parcuri doar marșuri
funebre
de parcă ne-am decis să-ngropăm amintirile. Toți
traversăm plictisiți primăvara, pe zebre…
semafoarele-s verzi dar ajungem implacabil
sub roți.