noaptea gâfâind se târâie pe ziduri de beton câine însetat legat nu prea departe (cât să n-ajungă) de castronul cu apă luna vitriolantă scrie tăceri peste albele cruci ai zice că sapă o groapă

miros greu fermentat vine dinspre gropari unul fredonează: „hai, hai, gropar nemernic deschide iar mormântul…” sunet înfundat craniu peste groapă aruncat râsete: „nu l-a mâncat pământul!”

și-l aruncă unul altuia ca într-un joc învățat de copii fac „duble” cu el cum fac fotbaliști din acei cu har și prestanță se laudă unul ironic: „bă, m-am născut talent și am murit speranță!

mi-e câșă lumea” sânge scuipă „noaptea-ngrop și ziua beau și parcă rupe-n fiecare zi hârletele din mine” dar uită: „dă, bă, dracu’ sticla aia” zice tâmp și-aruncă tigva transparentului său câine

„aș vrea să am noroc de prun bătut pe toamnă să strângă rouă ai mei și despuiat în a mai mare damigeană să mă vâre ce țuică ar ieși fârtații mei la cât am plâns am pruni în mine o pădure

să beți la fiecare săpătură câte un pahar cum zice doctoru’ deștept cu lacoma lihnită că i-am și zis atuncea la control eu nu mănânc eu beau că mie-n piept mi-e groapa demult socotită