Scriu un sonet. Deplină amăgire
Că prin canon mai liber mă voi face.
Dar sunt ce vreau, ce știu și ce îmi place,
Modest cârpaci de vorbe și iubire.

Un gând buimac într-un ungher îmi zace
Și nu-i găsesc firava limpezire.
Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire
Și mă aruncă-n lumile opace.

Trec voci cerșind cărarea neumblată,
Dar altele, urlând, ademenesc
Cu zarea lor etern împurpurată.

Când verbe-n cuget tainic mă sfințesc,
Nu-mi amintesc de mine niciodată.
E semn profund că-ncep să mă trezesc.